SINGURA ȘI ADEVĂRATA COMPETIȚIE ESTE CU NOI ÎNȘINE
"Calitățile
celuilalt trebuie puse alături de greșelile noastre, de defectele noastre, în
doi desagi, în față. Greșelile celuilalt și calitățile noastre în ceilalți
desagi, în spate. În felul acesta nu vom vedea în fața noastră decât calitățile
celuilalt și defectele noastre."
(Părintele Nicolae Tănase)
„Am socotit ca este de mare actualitate si necesitate discutia despre
prietenie purtata nu oricum, ci cu tinerii credinciosi, cu cei care voiesc sa
aiba o prietenie in Hristos, o relatie frumoasa cu toata lumea. Apostolul Pavel
ne spune: “Pe cat se poate, traiti in buna pace cu toata lumea.” Desigur, ar
spune cineva, dar a trai in buna pace cu cineva inca nu inseamna a avea o
prietenie. Dar de ce nu? Oare este putin lucru a trai cu cineva in pace, oare
este prietenia ceva mai mult decat pacea si, daca da, ce ar putea fi acel ceva
mai mult? Spun asta, pentru ca vin oamenii la spovedanie si vezi cat de greu le
este sa-si pastreze pacea nu doar cu toata lumea, ci cu parintii si fratii lor
trupesti cu care locuiesc in aceeasi casa si mananca la aceeasi masa. Dar asta
se intampla pentru ca si noi cadem prada cliseelor moderne despre prietenie si
nu incercam o prietenie adevarata, o prietenie care nu cere, ci ofera, o
prietenie pe care ne-a adus-o Hristos si pe care au cultivat-o si ne-au
transmis-o Sfintii Parinti ai Bisericii noastre.
Mai intai, trebuie sa
luptam cu puseurile exclusiviste pe care le avem in noi. Prietenia nu este
relatia privilegiata, deosebita pe care o avem cu cineva in comparatie cu alti
oameni. Prietenia este o stare de spirit, o treapta si o masura duhovniceasca.
Iubesc pe cineva nu pentru ca el este mai bun decat altii, ci pentru ca vad in
el virtutile care imi descopera mai deslusit chipul lui Dumnezeu pe Care eu Il
iubesc. Prietenia nu trebuie sa fie rezultatul unei selectii, adica nu dobandim
un prieten excluzand neprietenii, pentru ca aceasta este judecata omeneasca si
nu este lipsita de riscuri.
Hristos ne-a numit
prieteni si frati nu pentru ca noi am fi dat dovada de vreo vrednicie speciala,
ci pentru ca inima Lui dumnezeiasca este plina de iubire. “Iata- se spunea
despre Hristos-, prietenul vamesilor si al pacatosilor!” si El Insusi a azis:
“Nu am venit pentru cei drepti, ci pentru cei pcatosi; nu cei sanatosi au
nevoie de Doctor, ci cei bolnavi.” Sa mai spunem ca Hristos l-a numit prieten
pana si pe Iuda si nu oricand, ci chiar in momentul cand ii dadea sarutarea
mincinoasa, sarutarea tradarii in Gradina Ghetsimanii: “Prietene, cu sarutare
vinzi tu pe Fiul Omului?”
La avva Ahila
egipteanul au venit odata doi batrani si i-au cerut sa le dea ceva ca amintire,
dar Parintele le-a zis ca n-are timp de ei. In aceeasi zi a venit si un frate,
care avea nume rau, si auzind Parintele, indata a iesit si, glumind cu el, a
impletit o funie si i-a dat-o fratelui de blagoslovenie. Atunci batranii care
venisera intai, luandu-l deoparte, l-au intrebat: “De ce, Parinte, noua nu
ne-ai dat nimic, dar acestuia, care are nume rau, i-ai impletit funie si l-ai
binecuvantat?” Parintele le-a raspuns: “Nu v-am dat voua, fiindca stiam ca nu
va suparati, dar acestui frate nu puteam sa nu-i dau, caci altfel s-ar fi
mahnit si ar fi zis: iata, Parintele, din cauza pacatelor mele, nu vrea sa ma
binecuvinteze; si n-am voit sa creada ca-l judec intru ceva.”
Asadar, prietenia
este o stare si o masura duhovniceasca, este capacitatea omului de a privi
lumea cu ochii lui Hristos. De aceea, unul din Parintii Egipteni spunea: “Cel
ce nu primeste pe oricine ca pe fratele sau, ci face deosebire intre oameni,
acela nu este desavarsit.” Desigur, nu suntem obligati sa rabdam tovarasia unor
oameni stricati, cu obiceiuri rele, care ne abat de la calea noastra, dupa cum
si Apostolul Pavel ne avertizeaza: “Tovarasiile rele strica obiceiurile bune.”
Este de preferat sa ne inconjuram de oameni virtuosi, pentru a deveni ca ei,
stiind ca , precum zice proorocul David, “cu cel cuvios, cuvios vei fi si cu
cel indaratnic te vei indaratnici”. Insa aceasta instrainare, atunci cand se
face, nu trebuie sa se faca cu orgoliu, nesocotind si judecand pe altii, ci cu
atitudinea omului care nu poate duce o sarcina. Evit anumiti oameni nu
pentru ca ei sunt mai rai decat mine, ci pentru ca eu nu sunt destu de bun
pentru a avea folos de pe urma convietuirii cu ei. Cu alte cuvinte, sa traim ca
si cum oamenii rai nu ar exista, fara sa-i judecam.
Sfantul Vasile cel
Mare, in regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face sa punem
pe cineva intr-o stare privilegiata fata de alti oameni, considerand ca aceasta
nu poate fi decat o lucrare a sangelui care demonstreaza lipsa de iubire
adevarata. Pentru Sfantul Vasile este de preferat ca incepatorul sa nu-si faca
prieteni, adica sa nu-si arate afectiunea pe care o are fata de cineva, daca
prin atasarea sa de anumite persoane ajunge sa le nesocoteasca pe altele, fapt
care se intampla de multe ori. In conecptia acestui mare sfant si dascal al
Bisericii, lucrarea principala a monahului, si a oricarui crestin, este aceea
de a ajunge sa iubeasca pe toti oamenii la fel, fara sa faca deosebire intre
ei, caci in aceasta se arata si adancimea smereniei si inaltimea dragostei. Iar
aceasta nu face decat sa puna intr-o lumina mai deslusita cuvintele
Mantuitorului: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi si daca faceti bine
celor ce va fac voua bine, ce rasplata veti avea? Oare nu fac asa si paganii?
Dar daca iubiti pe cei ce va urasc pe voi, intru aceasta aratati ca sunteti fii
ai lui Dumnezeu, Care rasare soarele si aduce ploaia atat peste cei buni, cat
si peste cei rai.”
Sigur ca aceasta este
o stare superioara, avansata, un ideal la care nu se ajunge prea usor. Suntem
obisnuiti sa vorbim despre lucruri mai accesibile, mai comode, care nu ne
creeaza disconfortul de a ne simti calcatori ai poruncilor lui Hristos. Cu
toate acestea, porunca iubirii vrajmasilor este o porunca, un imperativ care
traverseaza intreg Noul Testament, intreaga Evanghelie. Dumnezeu S-a intrupat,
a patimit de la oamenii rai, a murit si a inviat. Asadar, de vreme ce Hristos a
inviat, de vreme ce raul nu mai este atotputernic, nu mai putem lua in seama
rautatea oamenilor, nu ne mai putem cobori pana la slabiciunea de a considera
raul ca fiind ceva. Iubirea vrajmasilor nu este altceva decat marturisirea
credintei in invierea lui Hristos, in biruinta binelui asupra raului. Iata
de ce nimeni din cei care nu depasesc ura din ei nu va intra in Imparatia
cerurilor, nu va putea avea parte cu Hristos.
Asadar, de la bun inceput trebuie sa retinem ca o prietenie nu se alimenteaza
atat din virtutile si bunatatea celui pe care ni-l dorim prieten, cat din
lucrarea noastra launtrica. Niciodata prietenia nu se strica de la cel mai
virtuos, ci de la cel mai slab, pentru ca acesta gaseste tot felul de pricini,
de nemultumiri si provoaca ruptura prin insusi zbuciumul mintii sale chinuite
de patimi. Omul virtuos rabda sa convietuiasca si sa faca ascultare si de cei
mai razvratiti si mai nesuferiti oameni, asa cum vedem din cazul lui Lot, de
exemplu, care a trait o multime de ani in Sodoma, sau al dreptului Iosif, care
a trait atatia ani sub ascultarea Faraonului, bineplacand aceluia. Pe cand un
om slab cu sufletul si neiubitor de virtute nu rabda sa convietuiasca nici cu
sfintii, ca sa nu mai vorbim de Iuda, care I-a gasit neajunsuri si L-a gasit
vrednic de a fi nesocotit chiar si pe Hristos. De aceea, ava Iosif egipteanul, al
carui cuvant despre prietenie este adus de catre Sfantul Ioan Casian in
Convorbirile sale duhovnicesti, zice ca o prietenie poate avea trainicie numai
daca se leaga intre persoane cu aceleasi aspiratii si de aceeasi masura
duhovniceasca, altminteri relatia dintre ei este periclitata de neajunsurile
celui mai slab, care gaseste intotdeauna pricini de tulburare si de
nemultumire. Prin urmare, daca o prietenie se strica, se strica de fiecare data
numai si numai din cauza slabiciunii si a neputintei noastre, caci daca am avea
o statura si o atitudine duhovniceasca, am sti sa iertam si sa o luam de
fiecare data de la capat.
Un alt lucru vrednic de tinut minte este acela ca in puterea noastra sta sa
oferim prietenia, dar niciodata sa o cerem de la altii. Zic asta pentru ca, de
regula, ajungem sa ne consideram prietenii ca pe o proprietate si un bun al
nostru. De exemplu, un prieten nu trebuie sa intretina relatii cu cineva cu
care tocmai ne-am certat, pentru ca aceasta se interpreteaza ca o tradare.
Cerem socoteala prietenului pentru anumite gesturi sau cuvinte, invocand motive
de genul: “Vreau sa clarificam relatia dintre noi”, sau “intre prieteni nu
trebuie sa existe secrete” si asa mai departe. Cu alte cuvinte, facem contracte
de prietenie care presupun libertati si restrictii potrivit cu firea si
educatia pe care o avem. Astfel de prietenii se strica de indata ce “regulile”,
conventiile sau asa-zisele “principii” sunt incalcate. In acest fel si
traficantii de droguri, si talharii leaga prietenii. Totusi intelegem ca
prietenia este ceva mai mult.
Prietenia este deschiderea sufleteasca pe care o avem catre toata lumea,
izvorata din dragostea poruncita de Hristos. In acest sens, crestinul este
prieten cu toti si cu nimeni. Cu toti, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe
cineva, si cu nimeni, pentru ca nu poate sa nesocoteasca pe cineva, si cu
nimeni, pentru ca nu poate sa prefere pe cineva. Sfantul Arsenie cel Mare
spunea: “iubeste pe toti si fugi de toti”. Aceasta vedere este cu putinta la
cei care au toata puterea sufletului indreptata spre Hristos, pentru Care orice
om este plinatatea umanitatii si trebuie privit dupa cum indeamna si Apostolul
Pavel, “cel pentru care a murit Hristos”.
Atunci cand suntem ispititi sa judecam pe cineva, sa-l dispretuim, trebuie sa
ne amintim cine este cel din fata noastra. Si cine este? Este “sluga Altuia”,
zice Apostolul Pavel, pentru care s-a platit cu pretul sangelui lui Hristos.
Asadar, cand dispretuim pe cineva, sa ne intrebam care este parerea lui Hristos
despre acest om. Hristos si-a varsat sangele pentru el, dar ce am facut eu
pentru acest om caruia ii pretind sa-mi fie fidel, sa nu ma vorbeasca de rau si
asa mai departe? Ce am facut eu pentru el? I-am dat bani, l-am ajutat la
nevoie, i-am luat apararea? Oare acestea sunt lucruri in schimbul carora pot
pretinde devotamentul cuiva? Oare inseamna acestea ceva pe langa sangele lui
Hristos? Si oare noi, care Il tradam in tot ceasul pe Mantuitorul lumii, putem
cere socoteala celor ce gresesc fata de noi? Daca ne aducem aminte la timp de
aceste lucruri, nu putem pastra supararea prea multa vreme.
Sfintii se purtau cu toti oamenii la fel. Despre Pimen cel Mare se spune ca nu
a deschis usa propriei mame si nu a mijlocit pentru fiul surorii sale atunci
cand acela a fost acuzat pe nedrept. Sfintii nu faceau discriminari de niciun
fel si se fereau sa-si arate simpatiile, pentru a nu sminti pe cei slabi. Se
spune despre Arsenie cel Mare ca, venind la el soli din partea avei Teofil,
arhiepiscopul, si intrebandu-l daca il poate primi, Cuviosul a raspuns:
“Ziceti-i ca daca deschid lui Teofil, va trebui sa deschid la toata lumea si
daca deschid la toata lumea, va trebui sa plec din aceste locuri. Asa ca, sa
socoteasca singur daca sa vina sau nu”. Si ava Teofil a hotarat sa nu mai
mearga la sfant, daca vizita sa il va alunga din localitate. Iata ca sfintii
puneau pe arhiepiscop pe acelasi loc cu oricare alt om, socotind ca fata de
toti suntem datori cu aceeasi dragoste si nu putem face deosebiri.
Sigur ca aceasta nu contrazice situatiile in care sfintii aveau ucenici sau
prieteni de nevointe iubiti. Dar aceasta nu inseamna ca ii preferau pe acestia
altora, ci ca vedeau in ei virtutile dumnezeiesti. Sfintii iubesc oamenii nu
pentru frumusetea lor, nici pentru bogatie, nici pentru aferimea mintii, nici pentru
vreun alt dar firesc, ci pentru virtutile duhovnicesti, pentru ca in acestea se
vede chipul lui Dumnezeu , iar sfintii iubesc tot ceea ce le aduce aminte de
Dumnezeu si-i indreapta spre dansul. Ca anume asa stau lucrurile vedem si din
atitudinea Mantuitorului Insusi, care lauda pe ucenici atunci cand faceau fapte
bune, dar ii mustra atunci cand actionau porniti din imboldurile sangelui. Asa
l-a laudat pe Petru pentru marturisirea lui, dar l-a mustrat, comparandu-l cu
diavolul, atunci cand Petru a incercat sa-Lopreasca de a merge la patima. La
fel si pe evanghelistul Ioan, ucenicul iubit, Hristos l-a mustrat pentru ravna
nepotrivita cu care acesta a vrut sa ceara foc din cer pentru a pedebsi pe
locuitorii Samariei pentru faptul ca i-au refuzat Mantuitorului intrarea in
cetate. Atunci Hristos i-a zis: “Oare ati uitat ai carui Duh sunteti fii?”
Asadar, toata prietenia si toata unirea preferentiala a sfintilor se face in
Hristos, se datoreaza lui Hristos si se indreapta catre Hristos ca un dor
firesc dupa desavarsire.
Oamenii mai putin desavarsiti leaga prietenii doar pe baza intereselor si a
cautarilor comune, ii unesc mai putin adancimile duhovnicesti. desigur, exista
astfel de interese si cautari comune si in nevointa crestina. De exemplu, unii
considera ca nevointa principala si mai folositoare postul, altii propovaduirea
cuvantului, altii linistirea si retragerea, altii slujirea bolnavilor, si se
alipesc grupurilor sau duhovnicilor care recomanda o cale sau alta. Desi
aceasta pare o relatie duhovniceasca, totusi ea este intotdeauna unilateral
orientata si chiar daca nu ajunge sa dezbine membrii grupului, intotdeauna ii
separa pe acestia de restul lumii. Orice virtute nu este decat o parte din ceea
ce trebuie indeplinit si deci insuficienta pentru a acoperi lucrarea lui
Hristos care este o lucrare de indumnezeire prin dragoste. Prin urmare, chiar
si cei ce se unesc in privinta cultivarii anumitor virtuti, cum ar fi postul
sau tacerea, sau milostenia, de multe ori se despart, pentru ca nu pun inainte
de toate lucrarea dragostei si a smereniei. Pentru ca, asa cum spune Sfantul
Ioan Casian, daca cei cu totul trupesti strica prieteniile din cauza averilor
si a invidiei, cei mai duhovnicesti se pot certa din cauza intelesurilor
diferite pe care le au despre anumite versete din Scripturi. Asadar, doar prietenia
izvorata din dragostea dumnezeiasca petrece neclintita de rabufnirile
egoismului din noi.
Aceasta atitudine senina fata de toti oamenii este rodul unei indelungate
lucrari launtrice, care se dobandeste prin taierea voii si prin dezlipirea de
cele pamantesti si trecatoare. Toate neintelegerile apar din cauza ca, la un
moment sat, cineva crede ca parerea lui sau alegerea lui este mai indreptatota
decat a celuilalt. Virtutea ascultarii crestine, cultivata pana la culmile ei
in monahismul ortodox, are ca scop aceasta golire de egoismul demonic, pentru a
deschide mintea si inima catre nevoia si dorinta aproapelui. De aceea, si
Apostolul Pavel, voind sa dea un dreptar de convietuire fericita, sfatuieste ca
fiecare “sa nu caute ale sale, ci ale aproapelui.” In aceasta daruire se
descopera taina iubirii si in acest sens a zis Hristos ca mai fericit este a da
decat a primi. Cel care se daruieste pe sine aproapelui sau prin taierea voii
primeste in schimb pe aproapele sau si binecuvantarea lui Dumnezeu, dupa cum
Avraam, care a fost gata sa-si jertfeasca fiul, a primit inapoi si fiul, si
binecuvantarea. Dragostea cere intotdeauna aceasta jertfa.
In Pustia Egiptului se nevoiau doi calugari, care vreme de 20 de ani nu s-au certat
niciodata, pentru ca in toate ascultau unul de celalalt. Odata, unul din ei a
zis: “Frate, hai sa ne certam si noi macar o data, asa cum se cearta toata
lumea.” “Dar cum?”- a intrebat celalalt. “Uite, punem o caramida in mijloc si
eu zic ca e a mea si tu sa zici ca e a ta”. “Bine”- a zis fratele. Si au
inceput sa mute caramida de la unul la altul. Dar de indata ce al doilea a zis:
“E a mea!”, primul a zis: “Bine, daca e a ta, ia-o”. Si asa n-au mai reusit cei
doi frati sa se certe.
Cel care este atent sa nu-si implineasca voia, ci sa caute la necesitatile,
durerile si bucuriile aproapelui, ajunge la smerenie. Smerenia nu se vede pe
sine si nu judeca faptele celorlalti, ceea ce este izvorul linistii si al pacii
fericite. Parintii egiptni aveau convingerea ca, pana nu ramane omul singur cu
Dumnezeu-adica sa nu se mai intereseze de faptele celorlalti-, nu poate avea
liniste.
Omul smerit nu da sfaturi cu superioritate si nu face observatii usturatoare,
care sunt cea dintai pricina a stricarii relatiilor dintre oameni. Sfintii
Parinti ne recomanda sa dam sfaturi si sa ne expunem parerea fata de anumite
lucruri numai in cazul in care suntem intrebati. Asa ne spune si Inteleptul
Solomon: “Cel ce raspunde la vorba inainte de a fi ascultat este nebun si
incurcat la minte” (Pilde 18, 13). Trebuie sa stim cui si ce fel de cuvant
spunem, ca nu cumva, voind sa facem bine, sa ne complicam viata. “Cearta-l,
adica povatuieste-l pe cel intelept si mai intelept va fi- zice acelasi
Solomon- dar nu-l certa pe cel nebun, ca sa nu ti-l faci dusman.” Aceste reguli
simple cu privire la ce si cand vorbim sunt chezasia unei relatii pasnice si
durabile intre oameni, altminteri un cuvant spus la nelalocul lui poate strica
prietenii indelungate. Inteleptul Sirah spunea ca e mai rau sa cada cineva de
pe varful limbii decat de la o mare inaltime. In acest sens, uneori trebuie
sa evitam sa zicem lucrurile care stim ca nu plac aproapelui nostru sau care ar
putea sa-l raneasca, chiar si cu pretul de a fi nesinceri.
Odata a venit la mine o doamna si mi s-a plans ca sotul vrea sa divorteze de
ea. Am intrebat-o de ce si mi-a zis ca i-a marturisit ca s-a indragostit de
patronul ei musulman. “Dar ai avut ceva cu el?”- am intrebat-o. “Nu-zice-
Doamne fereste, eu nu mi-am inselat niciodata sotul si nici nu am cunoscut alt
barbat. A fost doar asa, la mine in gand, dar acum nici asta nu mai este.” “Si
atunci de ce trebuia sa-i spui asta sotului- am intrebat-o, n-ai putut s-o spui
duhovnicului si sa te rogi pana iti trecea?” “Am spus-o si duhovnicului, dar
m-am gandit ca trebuie sa fiu sincera cu sotul meu.”
Am dat doar un exemplu cand sinceritatea nechibzuita poate strica o prietenie.
Nu putem fi sinceri intotdeauna tocmai pentru ca suntem patimasi, suntem
ispititi si de diavol. Atunci cand ne maniem, de exemplu, suntem foarte
sinceri, credem toate cuvintele urate pe care le spunem. Suntem sinceri si cand
suntem gelosi, invidiosi, nemutumiti si asa mai departe. Dar toate cuvintele pe
care le rostim in astfel de stari nu ne reprezinta, desi sunt sincere, ci sunt
manifestari ale patimii sau ale duhului necurat de care suntem ispititi. Astfel
de iesiri, de “sinceritati” trebuie eviate pentru a pastra o relatie normala cu
oamenii din jurul nostru. Aceasta inseamna a te nevoi pentru dragoste.
Pe de alta parte, nu este om fara de greseala si de aceea, asa cum dorim sa fim
noi insine iertati, sa iertam si noi pe altii. Oamenii sunt diferiti, diferite
sunt caracterele, educatia, varsta, starea sanatatii si preferintele lor. De
acestea toate trebuie sa tinem cont in relatiile noastre cu oamenii.
A-ti
cere iertare sau a ierta la timp este o arta si expresia marinimiei si a
experientei de viata. Ceea ce nu pot pastra oamenii din cauza iutelii sau a
ambitiilor personale se poate repara prin iertare, prin intelegerea profunda a
simplei realitati ca toti suntem trecatori pe pamant, ca vine o clipa cand vom
pleca din aceasta viata si toate gandurile si aspiratiile noastre nu vor mai
fi. Vom merge inaintea Marelui Judecator, unde vom da seama pentru
orice cuvant desert, de orice suparare desarta care ar fi putut fi anulata
printr-o simpla intoarcere de gand. Cel care isi duce gandul catre sfarsitul
sau si catre desertaciunea cautarilor si a ambitiilor omenesti rabda usor orice
suparare, nu judeca si din aceasta cauza este un om “usor de purtat”, un om
placut. Astfel de oameni sunt si nu sunt prieteni cu toata lumea, pentru ca
nu-si mai apartin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca si Dumnezeu, ca si
dragostea.”
Fragment preluat
din cartea “A iubi inseamna a ierta”, de Ierom. Savatie Bastovoi, Ed. Cathisma
Prietenia adevărată rupe barierele temporale, lărgește orizonturile sufletești și mentale și aduce alături suflete - fără vârstă, idei preconcepute și interese obscure. Doar iubirea și înțelepciunea pot face ca relațiile interumane să dăinuiască în timp.
(Mădălina Basarman, 2 aprilie 2016)
